Ovidiu Oana- parau
covor cu demoni vineţi şi o sumbră
teamă născută de întunecare
îi strâmbă chipul toamnei cu o umbră
nimic nu strică pătura nătângă
ce lumea zgibulită asupreşte
doar codrul încă are să mai plângă
pastel de lacrimi când se desfrunzeşte
lumina alungată se revoltă
la pata asta de neruşinare
şi cârpa o străpunge de pe boltă
cu un mănunchi de raze rupt din soare
apoi grăbit presară în poiene
cuiburi de cald pe pajişti la amiază
apar neverosimile troiene
albeaţa pură, iarba o pătează
e albul semn al iernii care vine
sau amintiri din dusa primăvară
netulburat temutul vânt revine
zdreliţii nori cârpindu-i până-n seară
