O toamnă mărăcine iar cade peste noi;
Haotică, bizară, vecerniei făgaş,
În lemnul vechi al tindei, zideşte alb sălaş.
La doi paşi de răscruce, prealuminând livezi,
Visând avid eternul, cuprinde în nămiezi,
De mii de ori, sub ceţuri şi frunzele de nuc,
Predestinat ulciorul cu vinul hăbăuc.
Şi slobozite-n cercuri, miresmele-n asalt
Flămânde, nechemate, vor bate zvon înalt;
Nostalgici după vară, dau clinchete în vii
Bănuţi de lună plină – sigilii argintii.
Şi toamna mărăcine cu sufletul nisip
Va destrăma poemul în iarna fără chip.
Elena Munteanu(Ingada)
