O ramura intarziata

Nu ti-a fost dat sa vezi vreodata,
Cand toamna palida coboara,
Intr-o gradina despoiata,
O ramura intarziata
Ce-a inflorit a doua oara ?

Nu te-ai oprit atunci in cale
Sa te intrebi: ce taina, oare,
Ascund intelepciunii tale
Infriguratele petale,
Ca maine stinse, fara soare ?

Si dac-o blanda induiosare
Ti-a frant o clipa-n ochi lumina,
Cum stai asa, intrebatoare,
Uitandu-te la biata floare,
Ai inteles a cui e vina ?

E raza care toamnei mute
I-a dat fiorul primaverii.
Si-n preajma mortii abatute
A picurat, pe nestiute,
Un strop din cantecu-nvierii...

( Octavian Goga )

autumnală

toamna-şi viscoleşte frunzele pe dealuri;
pe sub viscol, poate, voi umbla-n curând
fără suferinţe, fără idealuri,
fără amintire, fără trup şi gând;

îmi nechează roşu vântul sub ferestre;
cine ştie, poate o să-i urc în şa -
pruncului lăsându-i doar un vers de zestre
ca să-şi poată-ntr-însa sufletu-nfăşa,

toamna-şi viscoleşte frunzele pe dealuri;
pe sub viscol, poate, voi pleca-n curând -
moară subterană pe-mpietrite valuri
unde veşnicia îmi păstrează rând.

 
Sadâc Fatma

Dimineaţă de iarnă

Oftat greu de frig de iarnă
Norii nopţii au cernut.
Bruma –n pături a căzut
Peste ierburi de aramă.
Lungi fuioare de lumină
Umplu umbra dintre case
Şi desfac, trecând prin ceaţă,
Calde, mute, graţioase,
Bezne reci care suspină
Mângâie uşor pământul
Făcând gheaţa să sclipească .
Peste frunzele uscate,
Puf de nea pe pat de iască,
Scânteiază ca-n poveste
În secunda de sfârşit,
Legământului dând veste
Că vraja s-a isprăvit.
Pe sub aburi ce plutesc,
Se rup legături secrete.
Dinţii brumei se topesc
Descleştaţi pe îndelete,
Se desprind ca din paiete,
Fără zgomot, fără larmă,
Iar apoi în şir de lacrimi
Lucitoare se destramă.
Este-o nouă dimineaţă!

Valentin Boeru

Sfarsit de toamna

 

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Vasile Alecsandri 

Oaspetii caselor noastre, cocostarci si randunele,
Parasit-au a lor cuiburi s-au fugit de zile rele;
Cardurile de cucoare, insirandu-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmarite de al nostru jalnic dor.


Vesela verde campie acu-i trista, vestezita,
Lunca, batuta de bruma, acum pare ruginita;
Frunzele-i cad, zbor in aer, si de crengi se dezlipesc
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.


Din tuspatru parti a lumei se ridica-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negre plini de geruri
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un card de corbi iernatici prin vazduh croncanitori.


Ziua scade; iarna vine, vine pe crivat calare!
Vantul suiera prin hornuri raspandind infiorare.
Boii rag, caii rancheaza, cainii latra la un loc,
Omul, trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc.

Sfârșit de toamnă

Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,

Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum.

Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge

Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.

Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum –

Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.



Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,

Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,

O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.

Icoana tăinuită ce farmec straniu are!

Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blândă pare

Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.

Ion Pillat 

Autumnal

de Romita Malina Constantin

Îmi pare iubite, că toamna aceasta
Condurii și-i poartă prin frunze încet
Doar focul iubirii își mai înalță creasta
Într-un amurg prea plin... atât de violet.

Mi-e atât de teamă iubite, știi bine
De toamna aceasta atât de-nsorită !
Prea cald îmi e!... și totuși atât de frig cu tine!
Mi-e toamnă iubite! O toamnă-nflorită!

În visul de ieri am pierdut șalul verii
Pe-un țărm fără far, de lume uitat
Doar cerul și noi în trăsură cu zorii
Zburăm prin portalul de timp activat

Îmi pare străine, că-n sânge ne curge
Șirag de dorințe în pas abisal.
Mi-e toamnă străine! O toamnă mă strânge!
Îmi clocotește-n vene atât de infernal!

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă

În ruginiul toamnei, când frunzele coboară,
Prinos melancoliei din clipe de iubire,
Prin amintiri tăcute și gânduri se strecoară
Frânturi din visuri vechi, căzute-n adormire.
Sub nucul din poiană, lângă sărutul verii,
Bucăți din umbra-i deasă, aleargă risipite,
Prin pajiște, mai umblă doar umbrele tăcerii
Ascunse printre visuri, în clipele-adormite.
Privirile-aruncate pe frunzele de tei
Când mâinile iubirii se căutau tăcând,
Le poart-acuma vântul pe margini de alei.
Mirificul parfum… miroase doar în gând.
Un fruct rămas stingher, în mărul auriu,
Acoperit cu golul din frunzele căzute,
Ca un stăpân, în spațiul rămas acum pustiu,
Se vrea un martor viu al vremilor trecute.
E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă.
Prin frunza risipită îi stă acum culoarea.
Dar dărnicia ei, îi dă un iz de doamnă
Și-n tot ce-a dăruit se lăfăie savoarea.
Când față de frumos, ne paște lăcomia,
Din frunzele-arămii, mai strângem câte una,
Să punem vieții dar, să-i invelim câmpia,
Cu toamnele-aurii să-i împletim cununa.
Bunget Marin